Prima pagină » Puterea Gândului » Tot despre Nobel. Sărmanul Adunis

Tot despre Nobel. Sărmanul Adunis

Publicat: 15/10/2016, 19:37

Actualizat: 13/01/2020, 05:56

Sirian de origine, Adunis trăiește de multă vreme la Paris, de unde crede că își susține excepționala operă poetică (nu scrie decât în propria limbă, „fiindcă araba îți cere o mare fidelitate”) debitând judecăți cel puțin stranii.

Cultura arabă e în extincție, profetizează poetul. „Nu mai avem capacitatea creatoare de a construi o societate umană mare și de a participa la construirea lumii (…) Dacă un american, un european și un arab s-ar așeza la o masă, ce ar avea arabul de oferit? Nimic”. Poate chiar opera lui Adunis, ar fi un răspuns. Poetul se consideră însă o excepție, ba chiar o aberație, în propria cultură.

„Suntem primitivi. Suntem încă în Evul Mediu (…) Nu vă lăsați păcăliți de automobilele străine sau de Universitatea Americană din Cairo. Noi nu putem produce o mașină. Nu putem produce o ceașcă de cafea. Cum am putea fi moderni?”.

Despre Primăvara Arabă a declarat superior că a fost o revoltă a tineretului. I-a scris președintelui Bashar Al Assad, allawit ca și el, o scrisoare din care nimeni n-a înțeles mare lucru decât că opozanții regimului sunt, otova, niște jihadiști salafiți.

„Islamul și violența” (care s-ar fi putut numi „Islamul e violență”) – o carte de convorbiri cu vechea sa colaboratoare, psihanalistul Huria Abdeluahed, publicată anul trecut la Paris – e un poetic amestec de dragoste și ură, un apel patetic pentru despărțirea religiei de stat, în care elemente penibile ale corectitudinii politice se amestecă năucitor cu accente de naționalism elegiac, care merge de la furia contra islamului la pledoaria pentru desființarea tuturor monoteismelor.

„În zilele noastre, din religie a rămas doar un instrument de exterminare, iar Statul Islamic este întruchiparea acestei transformări a divinului într-o mașină care distruge (…) Situația lumii arabe este catastrofală, dacă ne gândim la oamenii nu la bogățiile ei. Știm că uneori popoarele se sting, însă o fac cu demnitate. Dar poporul arab moare în umilință (…) arabii zilelor noastre sunt aliații celor care i-au zdrobit de-a lungul secolelor: francezi, englezi, turci. Își petrec acum luna de miere cu cei care i-au dus spre moarte. Amploarea catastrofei se vede în războaiele dintre șiiți și sunniți (…) Societatea arabă contemporană e alcătuită dintr-un ansamblu de instituții ale violenței și abuzului”. Sau: „Nu există un islam moderat și unul extremist după cum nu există un islam adevărat și unul fals. Există un singur islam”. Apoi: „Wahhabismul este aproape de ștergerea oricărei urme de umanitate”.

Va fi foarte greu pentru cei 18 academicieni suedezi – care, prin forța împrejurărilor, n-au timp să citească opera și se mulțumesc cu scurtăturile – să înțeleagă discursul politic incoerent al unui uriaș poet, care în 2017 va împlini 86 de ani.

După Bob Dylan, jurații Nobel, ca să rămână coherenți cu ei înșiși, ar trebui să-l premieze pe Leonard Cohen.